Eseuri literare

PENTRU BUCOVINENI PRIMUL RAZBOI MONDIAL A INCEPUT IN 1914

                                                                                      

                                                de Nicolai Coca

   Anul 2014 ne-a adus pe lângă atâtea evenimente şi ceremonialele legate de comemorările celor cazuţi în prima mare conflagraţie mondială, de la declanşarea căreia deja s-au împlinit o sută de ani.

  Asistăm îndeosebi la  cele organizate de învingătorii din respectiva conflagraţie, adică, Anglia, Franţa şi Statele Unite, ceilalţi, Germania, Austria, etc., tac. Tac şi ruşii !     Dar, de ce tac românii ?

  Ne facem că plouă, în condiţiile în care,  peste jumătate din teritoriul României Mari, adică,  Ardealul cu Banatul, Basarabia şi Bucovina, a fost implicat de la inceput, adică din 1914 ,  în război.

  Este adevarat, nu de partea Regatului Român, pentru că acesta a intrat în război abia în 1916, dar nici împotrivă, în mod direct.

  Scapă la mulţi faptul că populaţia acestor teritorii, deşi a fost înregimentată în eforturile de război ale Puterilor Centrale, este cea care într-o conjunctură istorică deosebită, a decis în final, prin voinţa proprie, să revină în MAREA FAMILIE ROMÂNEASCĂ.

   Este nedrept să aşteptăm anul 1916 ca să ne aducem aminte că am avut şi noi jertfe pe câmpurile de luptă,  începând cu 1914 inclusiv pentru realizarea idealului national ; măcar o slujbă de pomenire în toate cimitirele militare şi la toate monumentele eroilor şi tot ar fi un semn de recunoştinţă pentru cei care au trăit drama participării la un război străin de interesele de neam, se poate spune că indirect, chiar împotriva propriilor fraţi.

  Poate, cineva , o să spună că cei cazuţi pe câmpul de luptă sunt pomeniţi ori de câte ori se fac slujbe la Sfânta Biserică,  sau,  cu ocazia depunerilor de coroane la momentele aniversare.

   Da, e adevărat, dar nu e deajuns pentru că,   atât timp cât marile naţiuni îşi cinstesc eroii, trebuie să o facem şi noi , numai şi pentru faptul că şi jertfele a lor noştri sunt de acelaşi rang cu ale celorlalte naţiuni ; vieţile omeneşti care în faţa morţii sunt egale. Şi apoi, şi aceste comemorări îşi au semnificaţiile lor, din care prima este că prezentul respectă crezul pentru care au luptat înaintaşii.

 Şi, să nu ne scape, învolburarea  în care este prinsă astăzi o parte a Europei.  Cineva trebuie să primească semn că alticineva nu uită.

   Şi, dacă statul nostru cu instituţiile sale specializate tace, este îngrijorător că şi presa,  preferă să ne dea cu tot felul de prafuri în ochi, uitând că şi cunoaşterea istoriei celei adevarate de către Marele Public,  intră şi în atribuţiile ei. Cu excepţia unor comunicate laconice privind participarea României la acel război începând cu 1916 , prilejuite de prezentarea ceremoniilor care se desfăşoară în Vest, pentru  mass media,  această problemă nu există.

 “Pomeneşte-mă şi voi trăi ! “, spune un vechi proverb egiptean.

  Fidel acestei învăţături, readuc în atenţia cititorului , atât cât spaţiul ne permite, câteva aspecte ale participării Bucovinei la Primul Razboi Mondial, atât cât am găsit în scrieri,  dar şi în mentalul comunităţii bucovinene, cu gândul că, dacă va voi DOMNUL, o să reuşim împreună să revedem întreaga problematică,   în următoarele numere ale revistei, ce vor apare până în 2018.

 În prezentul şi următoarele articole,  gândesc că e bine să evidenţiem starea de fapt a Bucovinei la intrarea în război, acţiunile specifice din perioada războiului, semnalări despre participarea bucovinenilor la război, evenimente notabile care s-au petrecut în acest timp, urmări şi consideraţii privind participarea şi efectele în timp asupra Bucovinei, ca entitate şi populaţiei sale.

  Aflată de 140 de ani sub stăpânirea austriacă, Bucovina,  ca parte integrantă a Imperiului, nu putea să exceadă de la situaţia creată de declanşarea războiului austro-sârb şi apoi austro-rus şi austro-italian (ne referim la statele cu care  în războiul austriecilor au fost înregimentaţi şi ostaşi din Bucovina).

  Mai mult, în afară de obligaţiile de punere la dispoziţia statului şi implicit a maşinii de război imperiale a resurselor materiale, financiare şi umane , precum şi a teritoriului,Bucovina a avut nenorocul să devină şi teatru de operaţiuni militare. Puţine provincii ale Imperiului au avut aceeaşi soartă.

  Şi,  ca să fie tacâmul complet, într-un interval de timp, spunem noi, scurt, Bucovina a fost ocupată partial sau total de trei ori de ruşi, chiar dacă nu în totalitate şi tot de atitea ori reocupată de austrieci, situaţie foarte rar întâlnită în războaiele moderne; la acest capitol, poate fi declarată “fruntaşă “între provinciile româneşti.

  Chiar dacă nu s-a găsit pe direcţia loviturii principale a forţelor ruseşti, bătăliile cele mai grele purtându-se în Galiţia Orientală, Bucovina fiind situată colateral şi limitrof frontului principal , constituia zona de siguranţă şi de prima linie pentru aprovizionarea si refacerea trupelor combatante. Aceasta a facut ca acţiunile militare să nu ia aspectul luptelor de pozitie, specifice frontului, ci au constat mai mult în deplasări de coloane pe căile principale de acces pentru învăluirea inamicului şi ocuparea si prin lupte de scurta durata a liniilor de teren, căi de comunicaţii şi localităţi cu rol strategic, administrativ şi logistic major în ducerea războiului.

  Ca atare,necazurile si greutatile mai mari pentru bucovineni au venit mai ales din partea organelor cu rol administrativ-represiv,care pe tmp de razboi asigura pe linga activitatea de rechizitii si asa numita supraveghere generala a spatelui frontului pentru  ca actiunile  specifice sa decurga conform planurilor militare

  Astfel, la 5 septembrie 1914, ruşii ocupă Cernăutii, unde, instalează administraţie civilă şi ating linia Siretului, pe care,  o marchează cu stâlpi, purtând inscripţia “Rusia Nouă”(atenţie, se poartă din nou NOVO RASIIA!)

  La 21 octombrie 1914 zona este “eliberată” de imperiali.

  La 27 noiembrie 1914 ruşii reocupă Cernăuţii, iar până la 15 ianuarie 1914 ocupă Suceava şi inclusiv Câmpulungul.

   Începând din februarie 1915, austriecii au reocupat Bucovina, pe care au stăpânit-o până în iunie 1916, când,  ruşii au ocupat a treia oară Cernăuţii.

  Defectarea maşinii de război ruse, ca urmare a declanşării evenimentelor revoluţionare de la Petrograd începând cu februarie 1917, a generat probleme noi pentru Bucovina,  prin afirmarea făţişă a pretenţiilor  ucrainene,parte a Imperiului Tarist,devenita republica,asupra părţii nord-vestice a Bucovinei.

  La tratativele de pace de la Brest-Litovsk dintre austrieci şi ruso-ucraineni, începute la 28 noiembrie 1917, ucrainenii au cerut pentru Ucraina : Galiţia, Bucovina şi Rusia Subcarpatică.

“Pacea Pâinii” cum s-a numit pacea în urma acestor tratative, prevedea ca pentru cerealele ce urmau să le furnizeze Ucraina Austriei, aflată sub spectrul foamei, avea să fie platită de austrieci,  prin recunoaşterea statului ucrainean, la care să fie unite şi teritoriile locuite de ucrainenii din Bucovina (aşa apar , cred, germanii tratatului Molotov-Ribentrop)

   Părăsirea frontului de către armata rusă intrată în degringolada revoluţionară  în vara anului 1917,  a permis reocuparea integrală  a Bucovinei de către austrieci care,  au stăpânit-o până în noiembrie 1918.

  Greutăţile şi jertfele prin care a trebuit să treacă populaţia din Bucovina, la  orice fel de analiză s-ar efectua,  cu condiţia să fie obiectivă, o situează fără putinţă de tăgadă,  în rândul celor care au luptat pentru desrobire şi  reintregirea neamului,  cu mari eforturi şi jertfe.

    De aceea, politica struţului,  când e vorba despre participarea tuturor românilor la primul mare razboi,  o socotim nefastă şi aducătoare de ştirbire istoriei şi identităţii poporului român,  precum şi păgubitoare generaţiilor actuale şi următoare,  care au dreptul la cunoaşterea trecutului,  aşa cum a fost.

  Sunt lăudabile, în acest sens,  străduinţele unor consîngeni , în direcţia cunoaşterii acestei perioade din istoria noastră şi,  semnalez cu acest prilej, apariţia în ziarul Obiectiv /07.06.2014 din Suceava,  a documentatului studiu, obiectiv şi nepărtinitor,  “Bucovina în Primul Razboi Mondial (1914-1916) “publicat de către distinsul profesor de istorie Petru N.Bârbuţă - Straja , precum şi a volumului “Pro Bucovina - Repere Istorice şi Naţionale “editat de Centrul de Cercetare şi Documentare ”Ştefan ce Mare” al Sfintei Mănăstiri Putna.

  Şi din aceste apariţii, întelegem că, deşi benefică pentru români în multe privinţe, stăpinirea austriacă era totuşi un jug străin, şi nu de orice fel, ci unul de fier, spre deosebire de cel turcesc, care,  prin comparaţie cu al austriecilor,  era considerat “de lemn”. Putem spune că intrarea în sistemul drepturilor şi obligaţiilor specifice Imperiului,  n-a fost atât de greu de suportat,  cât era de suportat chinga strinsă a aplicării acestora în cunoscutul stil nemţesc.

  Rezistenţa surdă sau pe faţă a populaţiei şi lupta pentru drepturi şi libertăţi în decursul stăpânirii  habsburgice,  dovedesc că românilor din Bucovina nu le-a fost anihilat simţul naţional şi speranţa şi credinţa că va veni şi dreptatea lor. Cu atât mai mult,  s-au  acutizat aceste probleme în faza pregătitoare şi pe timpul războiului.

  Statul austro-ungar avea calitatea recunoscută de “închisoare “eficientă a popoarelor, deci, functionarii săi, cunoşteau cu cine au de- a face şi ce trebuie făcut şi pe timp de pace şi în situaţie de război.

  Ca atare,in scurt timp de la ordinul de mobilizare,incepind cu iulie 1914 Bucovina a fost golita de barbatii apti de lupta pentru completarea efectivelor unitatilor combatante. Sistemul de mobilizare a functionat foarte eficient pe toata perioada razboiului,desi dupa primele stiri privind pierderile masive de forta umana,a inceput sa se manifeste fenomenul sustragerii de la incorporare.

  Aprofundând numai  linia melodică şi sensul versurilor “Bucovina, plai cu flori,/ Unde sunt ai tăi feciori?/ Au fost duşi în altă ţară,/ Dar se- “ntorc la primavară ” , realizezi că feciorii Bucovinei nu plecau prea convinşi şi cu ură la război, ei “au fost duşi”; parcă vezi liniştea cu care se duc ciobanii cu oile la munte, care sigur se întorc după un timp. Adică,  plecau din mare ordin împărătesc, nu că voiau, iar obligaţiile pe front şi le îndeplineau datorită sistemului disciplinar în care erau formaţi, un sistem din care nu lipseau Curtea marţială  şi alte forme punitive.

  Acest răspuns era şi rezultatul propagandei de război la care era supusă întreaga populaţie. Pentru lupta cu sârbii,  motivaţia indusă,  era răzbunarea morţii fiului împaratului. Când au început luptele cu ruşii ,motivaţia era eliberarea Basarabiei în folosul Regatului Român ,care, susţinea propaganda austriacă, avea să intre în război alături de Austro-Ungaria şi Germania.

Asemenea motivaţii , bineînţeles, cu rol manipulator, trebuiau să creeze şi să menţină în rândul populaţiei şi a combatanţilor,   o stare de spirit favorabilă stăpânirii. Aşa se explică şi formarea a două legiuni de voluntari, una de români şi una de ucraineni, în afară de mobilizările prin ordin, de peste 1000 de oameni, care,  înarmate slab şi fără uniforme,  au luat parte la luptele de la Gura Humorului, Capu Codrului , Ilişeşti şi Câmpulung , fiind decimate de ruşi, iar cei prinşi, fiind executaţi ca franctirori tot de către aceştia.

   Găsim bucovineni luptând sau fiind prizonieri,  peste Dunăre, la sârbi cât şi în Italia.

   Matuşa Tecla Poienari din Straja,  povestea prin anii “60,  că soţul ei Petru, soldat la husari, având ordin să ucidă orice turc întilnit (pentru ea,  sârbii erau toţi  turci) pe timpul luptelor, a intrat într-o casă în care era ascunsă  o familie cu bătrâni, femei şi vreo 12 copii, toţi speriaţi , plângând şi rugându-se. Deşi avea ordin greu, a riscat , le-a făcut semn să tacă, a tras în perete şi i-a lăsat în viaţă, iar de câte ori i s-a creat ocazia , n-a luat suflet de om pe conştiinţă.     Pentru aceasta, Dumnezeu l-a adus acasă sănătos , la soţia şi copii lui, spunea matuşa.

  Moş Leon, ţigan din Vicovu de Sus/ Bahnă, povestea în 1960 bunicului meu , Nicolai Cotos DEL,, ca fiind prizonier în Italia, a văzut un italian cum a prins un şarpe, l-a pregătit şi mâncat;  pentru noi copiii, era o curiozitate demnă de ţinut minte.

  De asemenea, de la Juravle Petru Luca,  am auzit că bucovinenii luptători sau prizonieri în Italia , pentru a prinde maimuţe, se descălţau de opinci lângă copacii cu maimuţe şi le lăsau acolo, când acestea coborau şi încercau să-i imite la încălţat, se încâlceau în aţele opincilor şi aşa erau prinse. E de zimbit, dar şi   pe această cale,  aflăm de prezenţa bucovinenilor în Italia şi despre isteţimea lor, precum şi că mai aveau şi altceva de facut decât războiul împăratului.

   Cele mai grele lupte la care au participat cu cele mai multe jertfe bucovinenii,  au fost cele din Galiţia, despre acestea pomenindu-se şi astăzi în Bucovina, inclusiv în folclor..

  Mi-au rămas adânc întipărite în minte,  imaginea lui moş George Chira, veteran, mare mutilat de război, care s-a întors de pe front fără un picior şi fără un ochi.

  De altfel, până prin anii “70 , întâlneam încă foşti combatanţi din acel război, cu mers mândru, demn, purtători de mustaţă,  model ofiteresc şi unii chiar de favoriţi, model Franz Iosef, dar foarte scumpi la vorbă, deosebiţi în comportare de veteranii din Războiul din Urmă, care , întodeauna,  formau grupuri şi nu mai terminau de povestit despre pătimirile din Crimeia, Odesa şi Cotul Donului.

  Acestia aveau o hora a lor, »Schioapa » ,pe care o dansau pe ritm de « batrineasca »,dar dupa putintele unor invalizi de razboi,care se termina intotdeauna cu lacrimile lor pentru camarazii pierduti,ale orfanilor si ale vaduvelor de razboi. Ultima data l-am vazut dansat in 1973 de catre Petru Chira Ciotu din Straja,care a prins ambele mari razboaie,il dansa singur la data respectiva,celalti fiind chemati la Domnul.

  « Austria ne-a cerut pentru acest razboi averea noastra si i-am dat-o ;ne-a cerut feciorii,si i-am dat ;dar se inseala amar cind crede ca putem sa-i dam si inimile noastre.Nu !Acelea sunt ale neamului nostru si nu bat pentru jandarmii ei. »,scria Ion Gramada,jurnalist si voluntar bucovinean cazut pe frontul de la Ciresoaia.

  Acesta a fost crezul bucovinenilor,cu el au luptat in suflet si inimi si prin el au izbindit.

  De aceea ,noi urmasii lor si STATUL NOSTRU ROMANESC trebuie sa le fim vesnic recunoscatori tuturor celor care au dat jertfa suprema sau au suferit de pe urma acelui razboi pentru realizarea idealului national.

SCRISORI DE PE FRONTURILE AUSTRIECE DIN “CELĂLALT RĂZBOI”

                                                                                     de COCA NICOLAI

    In acest an se implinesc 100 de ani de la declansarea Primului Razboi Mondial la care Regatul Roman a participat incepand cu anul 1916,iar Bucovina impreuna cu celelalte provincii romanesti ,Ardealul,Banatul si Basarabia, au luat parte chiar de la inceput,adica din 1914,fapt mai putin vizibil in prezent,atit in relatarile presei,in  luarile de pozitie din partea oficialilor prcum si in activitatea organizatiilor neguvernamentale si oamenilor de cultura,in general a formatorilor de opinie.

Cu alte cuvinte ,uitarea este cea mai comoda reactie daca nu este ceva de castigat.

Peste citeva zile,la 28 NOIEMBRIE sarbatorim  “UNIREA NECONDIŢIONATĂ  ŞI PE VECIE A BUCOVINEI IN VECHILE EI HOTARE PÂNĂ LA CEREMUŞ,COLACIN ŞI NISTRU CU REGATUL ROMÂNIEI “dupa 143 de ani de stapinire straina.

Versurile urmatoare au fost culese in anii 1969-1973 de la vaduve  sau urmasi ale bucovinenilor din comuna Straja/Suceava,mobilizati pentru a lupta pe fronturile austriece,impotriva rusilor,sarbilor si italienilor in PRIMUL RAZBOI MONDIAL. Nu sunt cintece ,ci mai degraba  sunt scrisori versificate,compozitie comună a combatanţilor de pe front,in condiţiile in care trebuiau sa mascheze adevăratele sentimente faţă de cauza impăratului,dar să şi transmită informaţii la cei dragi despre adevărata lor situaţie de pe front,precum şi a faptului că cei care ştiau carte intre ostasi erau putini. Dealtfel,aceste scrisori ,când soseau erau citite de întreaga comunitate şi fiecare familie care avea membri mobilizati aflau ce trebuiau sa ştie.

Redarea lor catre public reprezinta modestul meu prinos ,acum la o suta de ani de la declansarea razboiului,la mentinerea treaza a recunostintei pentru bunii nostri , care ne-au faurit TARA si  a dragostei si fratiei pentru toti romanii bucovineni ,in orice hotare s-ar afla.

...................................

Nu purtaţi fete margele,

Ca-n Galiţia-i mare jele!

Nu purtaţi fete cercei,

Ca-n Rusîia nu ştiti ce-i!

Am marşaluit opt zile,

Fara o ţâruc”di pâine.

Scot şpatu ,incep să săp,

Săp un ceas tot prin omăt,

Dau di petre ,radacini,

Tot să săpi şi să suspini

C-aş-i traiu”ntre duşmîni.

……………………………………

Vine trenu” Principesa,

Cu raniţ”  de la Odesa.

Trenu” vine şuierînd

Şi raniţî blestemînd.

-Fir’ar  tare blestemat,

Cine-n catane ne-o luat.

Că o curvă de săbioară,

M-o străpuns la inimioara.

Ş-c-on plumb din patruntaş,  (patrontaşc,ladunca sau cartuşieră)

M-o lovit in umeraş.

Tare mă tem c’oi muri

Ş-acasî n’oi ajungi,

La nevastă şi copii.

Auzită de la Tecla Poenari,al cărei soţ a fost husar in armata austriacă

………………………………………

I-auzi,draga mea nevastă,

Pune-ţ” coatele-n fereastră

Şi mi-ti uită”ncet,

Către Miază-Noapte drept.

De-i vedea un foc arzând,

Stele de pe cer căzînd,

De-a cădea si steaua mea

Nu-ţi fie inima rea,

Câ n-am murit înruşînat

Pentru ţară şi “mparat.

Ofiţerii beu coniac,

Eu nici pâine n-am mâncat,

Nici tabac ca sa fumez,

Dar cu pieptul  să luptez!

Auzită de la Maria Popescu Maricheţ ca fiind scrisă de Şliuc cel Bătrîn

……………………………………………………………..

Trandafir in apa crescut,

Maicuta cand m-o nascut,

Doamne bine i-o parut.

Maica de parere buna

Mi-o facut scutec de lîna,

In care m-o învelit

Si-n cântări m-o adormit,

Iar tata c-am fost ficior

Şi i-oi fi de ajutor,

Făcu leagăn pentru mine

Ca sa dorm dulce şi bine.

Şi când eram ca să-l ajut

Ca pentru ce el m-o crescut,

Neamţu mi s-o îndurat

Şi-n cătane  m-o luat.

Nimic nu m-o întrebat,

M-o scris doară pe hârtie

Că sânt bun de cătănie,

Şi m-o dus la el acasă

Şi mi-o dat haine frumoasă,

Nişte haine noi si sure

Şi m-o gatit ca pe mire.

Şi in loc de maiculită

Datu-ne-a o puşculiţă

Şi sămn că nu mai am tată,

M-o încins c-o curea lată

Şi mi-o dat plumbi mulţi şi grei

Să-mi fie prietenii mei

Şi baineta de-o parte

Să-mi fie drept ca un frate.

Cu trenu” că ne-o pornit,

Cinci zile-am călătorit

Şi-n a şasa ne-o dat jos

Intr-un pustiu nasîpos.

Apă nu aveam de loc ,

Ne topeam omăt la foc.

Din omăt imi fac cafea

Si-n pomînt ii viaţa mea.

Radacina bradului

Ii perina capului,

Că de ieşi din tranş”afară,

Rusii trag si mi-ti omoară

Şi dau şturm tot dupa şturm,

Să ne facă pi toţi scrum.

Picau rusii cu gramada,

 Cum pică iarna zapada

Şi picau si dintri noi

Cum picură vara ploi.

Un plumb nu-si gasea drumu”,

Decît la mine-n pieptu”

N-avea loc unde s-ajungă,

Făr”la mine –n mâna stingă.

Sângele-ncepu a curge

Şi eu de durere a plânge.

Măicută, de-ai fi ştiut ,

C-un val de pânză ai fi venit,

Să-mi legi rana dureroasă,

Precum mă grijeai acasă.

Ş-aşa stând o zi intreagă,

Sanateţii vin,mă leagă,

La şpitari m-o dus in grabă.

La şpitari eu mult n-am stat,

Rana mi s-o vindecat

Ş-apoi iară am plecat,

La fraţii ce i-am lasat.

Nu plânge maică-n portită,

Mergi cu mândra-n gradinită,

Rasadeşte-o mândră floare,

Unde-i umbră si racoare.

Dacă creşte şi-nfloreşte,

Poţi ,mamă,să tragi nadejde,

Iar dacă s-a vesteji,

Să şti mamă c-oi muri,

Şi nu mor înruşînat

Pentru ţară şi”mparat !

Auzită de la Maria Popescu Maricheţ

…………………………..

Cernauţi cazarma înaltă,

Putradi-ţ-ar zidu” roată,

Putradi-ţ-ar şi uşorii,

Cum ni-ai concentrat ficiorii !

Auzită de la Coca Silvia Cârtîb

………………………….

-Cuculi cu penii verzi,

Vara vii,vara te pierzi.

Cuculi cu pene lungi,

Vara vii ,vara te duci,

Nu ştiu iarna ce mânînci.

-Eu mânînc muguri de fag,

Şi cânt în luncă cu drag.

Mânînc muguri de arin

Şi cânt şi celui strain,

Doruri-i-li  alin.

Mânînc mugurel de salce

Şi cânt şi celui ce zace

-Cântă cuce, vinerea,

Trec voinicii Dunărea,

Câte patru alăturea,

Blestemînd pe maică-sa,

Că nu i-o calugărit ,

Să-i scape de cătănit.

Cucul cântă colo-n vale,

Mândra mea plânge cu jale;

Cucul cântî-n frunză lată,

Mândra mea stă supărată.

Auzită de la Bres Mafta

…………………….

Nistrule ,apă vioară,

Fă-te in neagră cerneală,

Să-mi cernesc o batistuţă,

S-o trimit la a mea  mindruţă,

Să se şteargă pe obraz,

Să ştie de-al meu necaz;

Să se şteargă şi pe faţă,

Ca să ştie de a mea viaţă.

Auzita de la Juravle Aurora- Gorovei

DESTINE BUCOVINENE

 SCLRB Filiala Bacau

Autor: Colonel (r) farmacist Gheorghe JURAVLE

   M-am născut în Straja, o comună frumoasă pe valea Sucevei. Mi-amintesc, copil fiind,
cutreieram pădurile şi dealurile din preajma satului, iar uneori, ascuns în iarba înaltă, în afara timpului, priveam extaziat cum se destramă norii. Alteori, când ne adunam grupuri mari de copii, se făceau alegeri pentru echipele de fotbal. Eu, nu eram ales printre primii, cum mi-aş fi dorit, dar gândeam în inima mea: voi, sunteţi mai buni ca mine la joc, dar nu ştiţi şi nici nu vă gândiţi de ce este cerul atât de albastru şi de ce sunt florile de cireş atât de albe !
  De mic am prins gustul cititului, dar lecturile mele m-au făcut de multe ori să-mi
pierd oile pe care trebuia să le scot la păşune. Îmi place să-mi amintesc că prima mea
„ieşire în afara graniţelor ţării„ a fost pentru a le recupera din Ucraina! Am fost fericit să
constat că oile au ales o zonă nesupravegheată de grăniceri, altfel am fi avut „neajunsuri„
şi eu, şi ele ....
   Se spunea atunci că, de sus de pe coasta muntelui, dacă prinzi o zi senină, poţi să
distingi pe linia orizontului, conturul falnic al Catedralei din Rădăuţi. Am încercat de multe
ori, dar nu l-am văzut niciodată.
   Îmi imaginez că şi timpul poate să aibă o linie a orizontului şi, cu cât urcăm mai mult
pe creasta timpului, cu atât putem vedea mai departe ( în timp )descoperind detalii de o
frumuseţe şi importanţă surprinzătoare. Aşa o văd pe bunica Agripina, în primii ani ai
copilăriei mele şi mă bucur de orice amintire a ei. A fost înfiată de un unchi al ei, Vasile,
supranumit „Ţapul„ şi de soţia lui, Minodora. De la acest strămoş al meu, am moştenit nu
numai o casă şi o bucată apreciabilă de pământ, dar şi supranumele lui care ne identifică
din zecile de persoane din sat, care poartă acelaşi nume şi acelaşi prenume. El iubea
pădurea şi animalele sălbatice, petrecând zile şi nopţi departe de casă, pentru a le
cunoaşte obiceiurile, până în cele mai mici detalii. N-ar fi un lucru neobişnuit să spui
despre un bucovinean că era pasionat de vânătoare. Neobişnuit la el era modalitatea lui
de a vâna ţapii. La vânătoarea de ţapi, pleca doar cu un cuţit prins la cingătoare.
  Ţapii, care supravegheau peste noapte turmele de căprioare, preferau locurile mai înalte,
de unde puteau controla cu simţurile lor dezvoltate, o zonă mai largă. Orice duşman era
observat de departe şi turma avertizată îşi căuta un alt loc de ‘noptat. Strămoşul meu,
cunoştea toate aceste lucruri, dar, mai ştia că spre dimineaţă, şi vigilenţa ţapilor se
diminua. Opincile lui moi şi un perfect control al mişcărilor îi permiteau să se apropie până
la câţiva paşi de animal. Acesta, simţind omul, tresărea, dar era prea târziu, pentru că,
printr-un salt precis, coarnele ţapului erau în mâinile lui vânjoase. Animalul era apoi culcat
la pământ şi junghiat. Unchiul meu George, şi el un om al pădurii, mi-a povestit aceste
lucruri pe care le ştia de la mama lui ( bunica mea ).
  Toţi bunicii mei s-au născut în Imperiul Habsburgilor. Pe Constantin, bunicul dinspre
tată, l-am cunoscut mai puţin pentru că, după plecarea germanilor din Carlsberg, el s-a
mutat acolo cu cel mai mic dintre copii săi. Venea periodic, pe jos, la Straja şi-i plăcea să
ne ţină lângă el şi să ne surprindă cu poveştile lui hâtre. Ne-a povestit despre tata cum l-a
găsit ascuns în fânul pentru cai, la jumătatea drumului între Straja şi Cernăuţi, pe când
făcea un transport de scânduri la un atelier de mobilă din frumoasa capitală a Bucovinei.
Pe atunci, tata n-avea decât 5 – 6 ani, însă, nenumăratele poveşti despre farmecul
lucrurilor de la oraş şi curiozitatea lui de copil, l-au făcut să recurgă la această strategie.
În primul război mondial, austriecii s-au ferit să-i pună să lupte pe românii din Bucovina şi
pe cei din Ardeal, împotriva românilor din regat. O excepţie a fost „episodul„ descris de
Rebreanu în „Pădurea Spânzuraţilor”. De aceea, bunicul meu Constantin a fost trimis pe
frontul de nord, pentru a lupta împotriva ruşilor. Ne-a povestit cum el era obişnuit cu apa
cristalină din izvoarele reci şi curate ale Bucovinei, împins de o sete ucigătoare, a fost silit
47 / 59
să bea din apa fadă adunată în urma copitelor cailor, în locuri mlăştinoase. Memoria mea
de copil a mai păstrat amintirea unui asalt împotriva unui obiectiv inamic. Nu puteau
înainta spre obiectiv – spunea bunicul – decât atunci când camarazii din spatele lor îi
acopereau cu rafale susţinute.
În răgazul cât colegiide front îşi reîncărcau armele, cei angajaţi în asalt, în costume de
camuflaj, trebuiau să se facă „una cu pamântul „ şi să rămână nemişcaţi, altfel se
transformau în ţinte vii. Aşa s-a întâmplat că, dupăcâteva salturi înainte, când s-a culcat la
pământ, a nimerit cu faţa într-un muşuroi de furnici. Foarte agresive, furnicile deranjate, iau
invadat faţa şi corpul. A trebuit să aleagă între tortura furnicilor şi gloanţele inamicului. A rezistat. Operaţiunea încheiată fără mari pierderi, a adus avantaje importante. În război
însă, lucrurile pot lua întorsături neaşteptate .
   Nu-mi amintesc împrejurările în care a fost luat prizonier de armata rusă. Aşa l-a
cunoscut personal pe Lenin. Erau în lagăr soldaţi din multe naţiuni ale Europei. Lenin îi
aduna pe toţi să le vorbească despre frumuseţea şi perspectivele glorioase ale
socialismului şi comunismului. După anii de lagăr s-a în ţară, iar în ultimii săi douăzeci şi
cinci de ani a avut ocazia să traiască personal viaţa despre care vorbea Lenin.
Bunicul meu din partea mamei, David, a luptat în sud prin ţările care au alcătuit
federaţia iugoslavă. În două rânduri a fost rănit, dar s-a întors acasă. Toţi răniţii în război
au beneficiat de o pensie „de război„. A prezentat şi el autorităţilor, actele şi trupul lui, dacă
era nevoie pentru a intra în drepturi legale, dar funcţionarii de atunci, i-au pretins o mită pe
care el, fie n-a avut-o, fie n-a vrut să o dea din demnitate. Cât a mai trăit, atrăit fără acest
drept !
   Vremurile tulburi din Europa, pregăteau al doilea război mondial. Pe lângă celelalte
rele, războaiele aduc şi multe epidemii. Aşa au fost tifosul şi poliomelita. Bunicul David
avea cinci copii : trei băieţi şi două fete. Dintre aceştia, doi băieţi şi o fată, au fost striviţi de
poliomelită, rămânând cu sechele grave. Deşi erau adulţi, trebuiau purtaţi pe braţe.
   Aceasta era situaţia bunicului meu în timpul celui de-al doilea război mondial, când, toată
populaţia comunei Straja a primit ordin de evacuare.
Se pregătea linia întâi a frontului: armata germană era poziţionată în vestul satului,
iar cea rusă, la est. Puţini au fost cei ce n-au părăsit satul. Constrâns de situaţia familiei
lui, printre cei rămaşi a fost şi bunicul cu familia. El era pădurar. Pădurea de care se
îngrijea el şi o parte din pământul lui era în teritoriul controlat de nemţi, iar casa în care
locuia cu familia în cel controlat de ruşi. Intrat pe teritoriul nemţilor, a fost somat şi
interogat de ei. Prima lor întrebare a fost „ de ce nu a respectat ordinul de evacuare „?
Bunicul, le-a spus atunci, probabil în germana pe care încă n-o uitase din primul război
mondial, care era situaţia familiei lui. Nemţii au înţeles, dar obişnuiţi să purifice neamul
omenesc de cazuri problemă, i-au propus buniculuisă-i lase pe cei trei copii bolnavi să fie
trimişi în Germania pentru tratament (eutanasie). Dragostea lui şi a familiei pentru copii
bolnavi, a făcut să respingă propunerea nemţilor, chiar dacă la prima vedere se putea
întrzări o licărire de speranţă. Cei din familie nu au făcut un secret din propunerea
nemţilor, aşa se face că o femeie tânără, prietenă a ruşilor, care locuia numai la câteva
case de bunicul meu, a auzit şi ea despre oferta germană şi, cum era obişnuită, a
povestit-o ruşilor. Ruşii, n-au ştiut să interpreteze această propunere. Seara târziu, un mic
pluton au descins la casa bunicului şi fără a-i permite să se îmbrace, pe motiv că se va
întoarce repede, l-au luat pentru un interogatoriu. După un timp, s-a auzit o împuşcătură,
dar, asta era un obişnuit pentru acele vremuri. Plânsul bunicii şi privirile îngrozite ale
copiilor nu i-au înduioşat pe ruşi. Bunicul nu s-a mai întors niciodată! După două
săptămâni, un proiectil „rătăcit” (nimeni n-a ştiut dacă a fost din partea nemţilor sau a
ruşilor) a căzut peste casa în care se afla acea femeie tanără, a explodat şi casa a ars
până la temelie. La mulţi ani după război, un om venit de peste graniţă, la cineva din sat, a
spus, arătând spre casa bunicului: „din casa aceasta a plecat un om„. Era probabil
translatorul ruşilor care l-au ridicat în acea noapte pe bunicul !
Cu o aşa istorie, nu e de mirare că tatăl meu a cerut să plece ca voluntar pe frontul
de est. Într-o primă etapă, a fost refuzat din cauza vârstei. După ce a fost recrutat, s-a
48 / 59
instruit pentru front la Tg. Ocna , apoi a făcut o şcoală sanitară. Tot timpul războiului, până
la armistiţiu, s-a ocupat de răniţi, de cei în suferinţă.
   Mi-a povestit multe întâmplări, unele de un dramatism cu totul ieşit din comun ,
altele simple experienţe de viaţă, dar toate aveau ascunse în ele, învăţături importante, cu
greutate în formarea caracterului unui om.
   Într-una din luptele înverşunate, spunea tata, ruşii nu voiau să cedeze. În mai multe
rânduri fuseseră respinşi de armata română şi germană, dar, prin contraatacuri şi cu mari
sacrificii, recuperau terenul pierdut . Aşa s-a întâmplat că pe câmpul de luptă, aflat acum
sub controlul românilor, se aflau foarte mulţi morţi şi mulţi răniţi. Erau nemţi, ruşi, români.
Misiunea tatălui meu şi a camarazilor lui, era să le oprească hemoragiile şi să-i panseze
pe cei în viaţă pentru a putea fi transportaţi la punctele de prim-ajutor. Practica ruşilor şi
deopotrivă a nemţilor era să nu piardă timp cu răniţii inamici. Ei le curmau suferinţa şi viaţa
printr-o baionetă înfiptă în piept. Lucrul acesta era cunoscut de toţi soldaţii. Sanitarii
români se înţeleseseră însă să-i panseze la rând, fără deosebire. Când se apropiau de
răniţii ruşi, aceştia, într-o ultimă convulsie a morţii, îşi strângeau genunchii la piept,
aşteptând împunsătura baionetei. După ce răniţii români şi germani au fost transportaţi în
tranşee, li s-a permis şi ruşilor să-şi recupereze răniţii lor. Lupta a încetat ! Până atunci,
românii au avut mari pierderi de vieţi omeneşti din cauza partizanilor ce luptau în spatele
frontului, dar, după aceasta, asemenea evenimente n-au mai avut loc. Ce-aş putea să mai
spun despre tatăl meu? A fost îngropat de un obuz căzut în apropierea lui, dar, cineva a
observat nişte degete care mişcau şi, l-a scos înainte să moară, a avut poalele mantiei
străpunse de gloanţe, a văzut sărind în aer podul de la Galaţi, peste care tocmai trecuse....
, dar, s-a întors în ţară ! Epuizat fizic fiind, a făcut uşor o dublă pneumonie care l-a adus la
un pas de moarte. La Târgu-Jiu, într-un spital, în agonia morţii, l-a găsit un tânăr medic
militar di Cernăuţi. Observându-i „foaia de observaţie „ l-a întrebat : „ ce faci vecine „?
  Câteva flacoane care le avea în propria-i geantă, probabil din preţioasa penicilină şi apoi o
lungă perioadă de recuperare, i-au dat iarăşi , tatălui meu, speranţa de viaţă !!!
  Întors acasă,viaţa şi-a reluat cursul, indiferent de vicisitudinile vremii. Cunoscând-o pe
mama-unul din cei trei copii sănătoşi rămaşi acum orfani-a fost atras de mai mult de
sufletul ei blând şi liniştit decât de frumuseţea ei. Au hotărât să se căsătorească, luându-şi
asupra lor şi responsabilitatea familiei ei, greu încercată.
   Când cei evacuaţi s-au întors, mulţi şi-au găsit casele arse sau distruse parţial, aşa că,
multă lume era săracă, iar unii, nu aveau nimic. În aceste împrejurări, mama punea în
traistă o cofiţă cu lapte şi un blid de mălai şi, vizita periodic pe cei mai nevoiaşi dintre ei.
  Se vede că lucrul acesta (inima ei), n-a trecut neobservat în ceruri. În acei ani deosebit de
grei , satul nostru, ca şi întreaga Bucovină, fusese cuprins de fiorul trezirii spirituale, plecat
de la Sibiu, prin Mişcarea Ortodoxă „Oastea Domnului„. Chiar în casa bunicilor şi părinţilor
mei, venise în câteva rânduri, poetul ţăran Traian Dorz, aprinzând focul iubirii lui Hristos, în
inimile multor oameni. Pe toţi îi bucura predicând Evanghelia Domnului, recitând din
poeziile sale sau cântând cântece ce-L preamăreau pe Mântuitorul.
   În aceste împrejurări,mama se pregătea să aducă în lume pe cel de-al doilea copil. La
dispensarul din sat, venise de undeva din ţară, o moaşă nepricepută, care, a înfăşurat-o
pe mama în prea multe pungi cu gheata, ceea ce a făcut ca ea să se întoarcă acasă cu un
copil aşteptat, dar şi cu o pneumonie dublă, ameninţătoare. În următoarele cinci
săptămâni, starea ei de sănătate nu s-a îmbunătăţit.
    Nimeni nu ştie dacă cerurile s-au deschis sau dacă un înger i-a vorbit, căci ea le-a spus
celor dragi ei :”dacă aţi şti voi în celoc minunat mă duc !” ”Unde te duci ?”-a vrut să ştie
tata. Ea ar fi vrut să le povestească, dar nici un nu s-a lăsat rostit. În după-amiaza aceea
de februarie geros a mai spus: ”cad frunzele din pomi”. Tatăl meu, care mi-a povestit toate
aceste lucruri, avea noţiuni elementare de medicină şi s-a gândit (a crezut) că poate febra
i-a tulburat gândirea, dar după aceea, şi-a dat seama că ea vorbea vorbise de zilele vieţii,
ca în poezia cu autor necunoscut. Până atunci, datorită iernii grele şi pentru a face
economie de lemne, nu şi-au permis să încălzească camera în care dormeau doar ei,
însă, spre seară, tata i-a făcut cunoscut că pentru noaptea care avea să vină, a încălzit şi
49 / 59
camera lor, pentru a dormi în mai multă linişte. Ea nu i-a răspuns, ci, a făcut doar un semn
evaziv cu mâna, ca despre un lucru lipsit de importanţă. Starea ei generală nu a fost
niciodată exagerat de rea. A dorit să-şi alăpteze copilul, şi-a tăiat unghiile, apoi s-a strâns
la pieptul tatălui meu şi au început să vorbească. Amândoi erau ortodocşi. Îl iubeau pe
Iisus, se bucurau de El,dar doctrina despre mântuire nu era pentru ei un lucru foarte clar.
Nu e de mirare că ea a spus:”să mă ierte Dumnezeu datorită faptelor bune pe care le-am
făcut”. Tatăl meu, un om păcătos, care nu înţelesese încă ce era naşterea din nou despre
care vorbise Iisus cu Nicodim, i-a spus atunci, de la Domnul, un lucru foarte important: ”ce
putem face noi, nişte oameni păcătoşi, pentru Dumnezeu, pentru iertarea noastră?
Domnul Iisus Hristos S-a jertfit pe cruce pentru toate păcatele noastre.” Ea l-a privit şi i-a
spus:” aşa e, dragul meu, ai dreptate. ”Atunci, faţa i s-a luminat şi o bucurie mare i-a
cuprins toată fiinţa. S-a lipit apoi mai mult de el şi i-a şoptit: ”rămâneţi cu pacea Domnului”.
Nu ştiu ca tatăl meu să-i fi cerut vreo lămurire. Ceea ce i s-a părut lui atunci a fost că ar fi
vomat, dar pentru că se liniştise în braţele lui, n-a deranjat-o, gândindu-se că-şi va curăţa
hainele mai târziu. După un timp şi-a dat seama că ea murise şi a văzut că hainele lui
curate. Am dorit să vă spun nu drama unei familii tinere, ci o poveste de dragoste între un
om real, care a trăit printre noi şi Fiul lui Dumnezeu. Cu siguranţă că Dumnezeu îi iubeşte
pe toţi oamenii la fel, rămâne doar faptul de a ne deschide inimile noastre iubirii Lui infinite.
Această istorisire a tatălui meu m-a făcut să înţeleg că atunci când Îl cunoşti cu adevărat
pe Dumnezeu care poartă de grijă,nu dai instrucţiuni celor pe care-i laşi. Nu-ţi sfâşii
hainele şi nu-ţi frângi mâinile ci răspunzi cu bucurie chemării Lui chiar dacă eşti o mamă şi
o şi o soţie bună şi trebuie să laşi în lume un soţ iubit şi doi copii mici, care, au nevoie de
îngrijiri speciale. Apoi, pentru cei care aleg Împărăţia lui Dumnezeu, moartea nu este un
lucru plin degroază, cum simte lumea în general, ci un loc mult aşteptat pentru care laşi
bucuros orice lucru pe care ţi l-a dăruit Dumnezeu în lumea aceasta. În Împărăţia lui
Dumnezeu, dragostea este o dimensiune spirituală. Dacă nu o ai, nu exişti. 

DI PI GARD PI CARARI LA STRAJA

SCLRB, Filila Bacau

       Cine n-a trecut prin sau n-a stat vreodata pe un sau dupa un gard?

       La Straja ,desi gardurile  se incadreaza in general in tipicul romanesc,parca ,totusi ,au ceva aparte.

Intai ca ele vin din vechime.

Nu stim ce a fost mai la inceput gardul sau ogarda.Si cum numele comunei reprezinta un sinonim al garzii,precis ca locuitorii acesteia care aveau in ocupatie si straja, obligat trebuiau sa aiba de a face cu gardurile,asa ca le-au bagat in seama chiar de la inceputuri.

Si cand nu dispui de unelte prea diversificate si nici nu prea ai din ce si pentru ce,te multumesti si cu o alcatuire din ce se gaseste,crengi,capete de copaci,turjuci,sosnari,vegetatie,crengi cu tepi.Adica imprejmuirea ta poate fi o adunatura compozita in prelungire,numita la Straja "lom"sau "lomuri".

   Atentie,toate acestea si acum, se aduna la marginea poienii de cosit, a pasuni si a livezii,n-ai sa le vezi prin comuna,probabil se vedeau pe timpul tatarilor,dar nu le-a pozat nimeni.

Mai cu seama,inca sant de folos la stana vara,cand.pe timp de ploaie sau pacla ciobanii ii dau foc pentru a preveni apropierea prea tare  de vite sau oi a gadinilor de pe munte. in rest functioneaza ca o stavila in fata oricui,nu poate fi trecuta nici cu pasul ,nici cu calul,nici cu caruta.Nici vulpea nu indrazneste.Cine incearca acolo ramane infipt  pentru ca an de an se depune material nou iar cel de dedesubt putrezeste functionind ca o mlastina.
Lomul este folosit si de graniceri pentru inchiderea directiilor interzise.Poate fi vazut de-a lungul fisiei de hotar, azi cu Ucraina, la Poiana Cerbului si Baimac si mai sus.
 Poiana   Cerbului se termina spre rasarit , pe unde detin teren familile Tarnoaga,Gorovei si Hrit,cu un varf denumit chiar Lomul,cu o pozitie dominanta in zona.In zilele cu cer senin de aici se poate vedea toata Valea Radautilor,toti muntii si vaile  roata pana spre Ceremus si drumurile spre Cernauti.
  Denumirea nu este intamplatoare.Cand spui "lom" te gindesti si la foc cu fum mult ,folosit din vechime pentru semnalizare.Este mai mult ca probabil ca de aici isi trage denumirea intrucit este in legatura vizuala directa si cu Virful Ciuha de pe Muntele Scorbura dintre Straja si Putna, cu pozitie la fel de dominanta,folosit conform traditiei locale tot pentru semnalarea primejdiei prin fumuri,mai ales pentru Manastirea Putna.

   Sa te fereasca Dumnezeu sa ajungi in gura lumii ca esti femeie lomoasa sau om lomos ( de la lom) ,ca in veci n-ajungi in Straja la titlul de gospodar.

    Este ,daca vreti,caraceristica de putini sesizata, care sta la originea si face diferenta intre Bucovina si Regat,adica de vrei sa traiesti si sa fii cotat  ca un gospodar trebuie sa stii sa desparti lucrurile de toate felurile,pe cele bune de cele rele,sa le pui in ordine pe cele bune si sa scapi de  cele rele.Facind asta nu zi de zi, ci ceas de ceas,concomitent iti pui ordine si in minte.De aceea bucovinenii au iar vecinii ii gelozesc pentru ca  n-au; o sa aiba si ei mai bine cind vor iesi din lom.

  Umbland unul la altul sau la surse pentru vietuire ,oamenii au croit carari,huditi si drumuri.

  Cararile o taie de regula pe de-a dreptul,adica pe scurtatura (shortcut),drumurile fac parte din viata regulata ,iar huditile fac trecerea intre aceste tipuri.

  Batranii nostri considerau mare pacat la Dumnezeu sa ingradesti omului cararea,chiar daca iti trecea prin curte,mai ales cararea la apa;astazi am uitat-o si pe asta.

 La Straja, cararari,cararauca,hudiceri sau uliternici sint numiti ce-i care isi pierd  hojma vremea cu fleacuri  pe aceste cai de legatura in detrimentul lucrului,asa ca nu vor ajunge niciodata mari gospodari ci niste "nimnicari",adica de nimica.

Pe drumuri umbla drumetii la Falcau ori la Radauti,pe jos, cu bicicleta,caruta iar acum mai ales cu faietonul sau masina,dar cu treaba.De drumuri au grija drumarii sau" hrumarii"cum zicea odata cind drumurile erau pietruite Samson a lui Cosleoaba.

  Hudita,are gard pe ambele parti,drumurile si cararile nu este obligatoriu sa aiba gard.

   La Straja gardurile fac parte din emblema gospodariei si sant o dovada a evolutiei trebuintelor si a nivelului de trai al localnicilor dar si a fuduliei acestora.

 Probabil,cu vremea, avand mai mult bucate, oamenilor le-a prisosit si timpul si ca atare le-au crescut si pretentiile si gusturile.

    Si iar ne intoarcem de unde am pornit, de la lomul cu rol de gard din care strajenii au inceput sa aleaga si sa lucreze crengaretul dindu-i forme si intrebuintari conform nevoilor, dar toate facute cu gust de frumos.

Vorbim intai de gardul impletit din nuiele de rachita in directie semioblica,intre  pari ascutiti la capete.Foarte frumos,dadea noblete locului.Ultimul vazut la drum era cel al lui Alexa lu" Cuciurean,undeva  vis a vis de Scarp ,Puleeti si Sinca.Acolo are casa acum un sufletar al lui,cel mai bun trimbitar din sat astazi.

Dumezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca pe acest Alexa.

  Pe langa ca era bun de saga era si de o omenie deosebita.Fiind copii duceam carlanii vara la pascut pe toloaca pe langa gardurile lui,la  care ne adaposteam de vant iar cand era frig rupem din ele si ne faceam foc.Mai mult luam si din  papusoii lui si-i  frigeam la foc,iar el se facea ca nu ne vede, odata nu ne-a zis nimic,mai mult venea la noi si ne mai spunea si povesti,tare mai iubea copii,el saracu" n-a avut parte de ei.Dumnezeu sa-l ierte,acesta desi om modest ,da om!

   Tot impletit era si gardul din cornari de molid necojite (cepuri),dar in plan vertical,intre trei drugi orizontali fixati intre stalpi de salcie sau plop.

Frumos,de netrecut,2,5m inaltime,nu puteai sa scoti nici o creanga din el si avea un miros deosebit de rasina.

  Nicolai Cotos a Madalinii ( Del) avea spre hudita la Iliceni un asemenea gard pe la sfirstul veacului trecut.Gospodar si omenos,cu mustati si barba ca Frant Ioseph, ,iute ca un prisnel pana la adanci batranete,fusese drumar de meserie,a stat prizonier la nemti din '44 pana in '46,nu ieseai din casa lui neomenit,un adevarat strajan.

  Tepii au ramas de trebuinta la gard.Mai intai au fost gardurile naturale din cacadar  si coacaz.
  "Asa-i jocul din batrani,
Ca gardul de cacadari;
Asa-i jocul de mosnegi,
Ca gardul de prepeleci"ne invata sa cantam la Batraneasca,cea care a fost invatatoarea Elena Hopulele prin anii "60.
Intradevar ,batranii sant aparent "teposi",dar din aceste versuri autocritice aflam ca gardurile in Straja de demult sant din cacadari si prepeleci.
Strajenii zic coacaz la agris, iar la coacaz zic raviz.

 Traditia spune ca vecinii vicoveni i-au poreclit pe strajeni cocozari pentru ca stateau toata ziua prin coacazi,iar strajenii le-au zis prunai pentru ca erau...prunai.

Nu-i cred intrutotul. In coacaz nu se poate sta dar linga el da,adica stateau la vorba,peste gard si vicovenii trecind pe drum spre Bobeica la stani ii vedeau de departe si li se parea ca stau in coacaz,asa le-au scos vorba asta,cam de ocara,deh,vecinii! Iar strajenii n-au ramas datori,le-au intors-o dar mai fin ,nu le-au zis tuicari sau mai rau, ci pur si simplu prunai,adica au prune si oricind pot sta de vorba la "doua prune".

  Cacadarul ca si coacazul  a fost si el eliminat din gard.Mai gasesti asa ceva doar mergand spre Arsita sau in Bahna.Mare pacat,au renuntat, la unele din cele mai puternice vitaminizante si elemente de constructie de neatacat.

  Au pastrat insa elementul "tap"(tepi),care a devenit tapoc,care mai multi prinsi in cuie pe doua leaturi intre doi stalpi din lemn formeaza o plasa de gard de tapoci.Tapocii  se fac din  turjuci de rasinoase cojiti, si ascutiti la capat.

 Strajenii n-au in istoria lor pe nimeni tras in teapa si nici n-am auzit sa se priceapa la tras tepe,dar fereasca Dumnezeu sa cazi dintr-un cires pe un gard de tapoci,s-a mai intimplat...

   Plasa de gard din tapoci.aplecata cam la 45 de grade si bine proptita cu pari de sprijin poarta numele de palanca.
   Este si astazi folosita la munte pe linga stani impotriva animalelor salbatice,iar bacii mai vechi povesteau ca le foloseau pe timpul ultimului razboi si dupa si  pentru blocarea gruietelor  si le pazeau si cu arme de foc impotriva bandelor de tilhari ce veneau dinspre Ucraina la furat oi.

  Un gard de tapoci imbunatatit este gardul din stacheti.Acesta este confectionat din prajini de rasinoase sectionate si despicate mecanic,cu infloritura la capat,de regula uns cu ulei de transformator,care-i asigura o culoare galben-rasinie.

  Gardurile se mai faceau si inca se fac si din scindura..

"Este o vorba din batrini/ Ca nu-i bun gardul de spcini,/Gardu-i bun din scinduri late/Si fimeia di diparte."

  Ascultatori strajenii,pe aceasta vorba faceau gardurile si din scandura,din scandurele inguste sau latunoaie, taiate la gater la Falcau si fetuite la Ilariu lu"Horpaiala, prinse in plase ca si la gardurile de tapoci sau din dulapi grosi taiati la trasca si slefuiti, prinsi orizontal intre stalpi de piatra cioplita cu canalete, asa cum era pana nu demult gardul din jurul Bisericii cu hramul Nasterii Maicii-Domnului,a cimitirului si sesiei bisericesti din comuna.

A mai ramas putin din acest gard ,cateva plase spre cimitir.Gardul impreuna cu biserica si casa parohiala formau un ansamblu unitar,care creea impresia de cetate adaugind respect si admiratie locului si amintind mereu de puterea obstei.

  Deasemenea, se leaga si chestia cu femeia "di diparti",daca-i mai de departe nu pierde vremea pe carari  pe la cunoscutii de aproape, se tine de gospodarie,copii si barbat; e o invatatura care tine si azi la strajeni.

  Localnicii mai folosesc si gardurile de drugi, a se citi druci,tot din lemn,durubete intregi sau despicate in doua si chiar in patru ,dispuse orizontal prinse la capete in cate doi pari ascutiti mai inalti,legati cu un ganj,un cerc impletit  din creanga de alun sau molid .Acest tip de gard poate fi crescut in inaltime marind numarul de drugi,iar deasupra unii mai pun si un prepeleac..Poate fi vazut si astazi la familia Juravle Veniamin Patac,pe hudita la Hortopan.

  In timpul perioadei de vegetatie productiva a anului, adica intre Sangeorge si Samedru,gardurile,indiferent de model isi tin si azi rostul,adica n-ai voie sa le  treci fara stirea stapinului.In cealalta perioada a anului functioneaza institutia "slobodnei"adica ai voie peste tot, mai putin in  curtile oamenilor.

Intrarea in locurile ingradite se face pe poarta ,mare sau mica.Si aceasta este confectionata din tapoci,stacheti sau scindura,numai ca este mobila.La unele case portile sint cu stilpi  din butuc cioplit cu acoperis dranitit,unele chiar cu anumite inflorituri pe ele.

Deosebite sint portile de la intrarea in curtea bisericii parohiale ,din butuci de stejar cioplit cu dferite motive florale.

Unele intrari  sint facute din zavoare,adica prajini de brad,taiate la aceeasi lungime,cojite,lemn rotund care culiseaza  intre doua rinduri de pari  cu sipci intre ele sub forma de scarita.

Ca sa treci peste gard urmind o carare folosesti zaplazul (peste plasa),cateva zavoare mai scurte,fixe de aceasta data.
    Este notorie patania lui Silvestru Parge care trecind peste un asemenea zaplaz "pi hudita la Truculeanca",i s-a rupt baierul la traistuta in care avea doua sticle cu lapte care s-a imprastiat pe "pulihani "si asta numai din cauza sotie sale Irina, care "sedea toata ziua in cotruta si nu cosea baierul la traistuta"

   Aceste tipuri de gard fac parte din civilizatia lemnului si a pietrei pentru comuna Straja.

Astazi,fiind mai usor de gasit si lucrat fierul,tabla si alte materiale ,localnicii renunta la tipurile arhaice.

De fapt ,mai toate se prefac la Straja,inclusiv mentalul locuitorilor este tulburat de aceste transformari.

Dureros este ca aceste prefaceri afecteaza simtul masurii si al decentei,gustul pentru frumos,puternic functionale la strajeni pina acum.
  Unii,care scapa la un ban mai bun,se apuca de facut constructii pe modele straine locului,  a caror masivitate ,fara a avea o functionalitate clara,schimba total imaginea habitatului,dar le schimba si destinul, lor si  urmasilor,pentru ca trebuie sa-si iroseasca tineretea  prin tari straine,deci pe drumuri, sa le termine,iar copii cresc mai mult pe la rude si pe huditi,fiind vaduviti prematur de afectiunea parintilor.Cand cauta folosul,ajung tot la bucatarioara din fundul gradinii iar "casoaia"mare ramine pentru primit preotul la Craciun si Boboteaza si la inmormantari peste an precum si de bucluc la urmasi,in rest munca si iar munca.

  Dar,de vrei sa le intelegi pe toate acestea, trebuie sa le vezi si sa le discuti indeaproape,"di pi gard" cum spun strajenii,numai ca permanent o sa ai o problema pe care trebuie sa o clarifici  de la inceput;de pe gard sau dupa gard.

   In loc de incheiere:Straja in intregul frumusetii sale o sa reziste ca localitate cu identitate proprie atita vreme cat va avea grija ca si  gardurile, cu tot ce inseamna aceasta fizic,juridic si simbolic,sa  ramina in picioare,indiferent de materialul folosit.

A renunta  la garduri sau a le  neglija  inseamna a deschide drum lomului,adica a deveni o mare invalmaseala (haloimas-se cam aseamana acest cuvint cu al nostru lom,nu credeti?)  din care ca sa iesi trudesti si nadusesti mult si nu stii unde ajungi, asa cum trudeste si naduseste romanul astazi pentru a scoate lomul din Scumpa  Tara Noastra.

Nicolai Coca