Origini
Familia Plesca:
Ion,Viorica,
Maria, Ilie (militar) si Gheorghita Ion
De caraula
La refacere in spatele frontului
BALADA ALBĂ A BLÂNDEŢII
-Mama, ştii că Moş Crăciun umblă şi vara?
- De unde ai mai scos-o şi pe asta, copile?
- Păi l-am văzut eu, pe drum, azi dimineaţă!
Bătrânul
care povesteşte cu voce hâtră râde încetişor. Îi citesc în ochi bucuria
sinceră. Este tot ce i-a mai rămas în viaţă. Nu mai are pe nimeni. I-a
murit soaţa. I-a murit şi fiul, stareţ la un schit din hotarul Putnei.
Destinul poate fi crud şi loveşte uneori neîndurător, neiertător. Dar
viaţa trebuie înfruntată aşa cum se prăvale peste om, ca un torent
furios, gata să dezrădăcineze şi cea mai straşnică nădejde. Numai cine
îşi ascunde durerile poate înfrunta viitura asta năprasnică.
De când a rămas singur în gospodăria rânduită în spatele porţii înalte
din lemn, aşteaptă mereu cu bucurie blândă să-i mai treacă cineva
pragul, să-l mai întrebe de rosturi şi să-i aducă veşti din lume. Fie un
cunoscut, fie un străin, cu aceeaşi dragoste este întâmpinat, ca un
oaspete îndelung aşteptat. Când ştii că doar un an te mai desparte de
vârsta de 80 de toamne, parcă te cuprinde mirarea cum de s-a scurs
vremea aşa de repede şi te întrebi unde au fugit anii lăsând doar
amintirile ca urme ale trecerii lor grăbite.
Aurel Comariţa, bătrânul frumos, înţelept şi blajin din Straja a lucrat
toată viaţa bondiţe pentru cei din sat, ori pentru oameni veniţi de mai
departe. Nici acum nu şi-a lăsat meseria, chiar dacă nu mai sunt
căutate cu atâta preţuire. Rar mai vine câte un domn, cântăreţ de muzică
populară, să-i comande o boandă cum erau pe vremuri. În ziua de azi mai
mult domnii poartă straiele ţăranului din vechime, ca pe nişte veşminte
neobişnuite şi rare. Cine ar fi crezut aşa ceva acum multe zeci de ani
în urmă? Se bucură când are câte o asemenea comandă şi se apleacă asupra
lucrului cu evlavie. Parcă îşi picură în fiecare împunsătură de ac câte
un strop din viaţă, câte un strop din credinţă. Lucrarea trainică cere
jertfire de sine, iar sinele prin lucrare de folos se înalţă.
Uneori îi mai bate la uşă Gheorghe Cârciu, prietenul de tinereţe. Când
se întâlnesc încep să-şi depene poveştile de o viaţă acolo, în tihna
căsuţei cu ogradă înierbată, vârsând câte o lacrimă pentru tinereţile
pribegite şi câte un strop de vin pentru sufletele celor duşi. Tot mai
mulţi pleacă din sat. Cei tineri trec hotarele ţării, în căutarea
traiului mai bun. Cei bătrâni trec hotarele cerului în căutarea odihnei.
Iar Gheorghe şi cu Aurel îşi împărtăşesc gândurile, unul celuilalt,
prea obosiţi ca să mai aştepte, prea înţelepţi ca să se mai teamă.
Chipurile amândorura încadrate de albul tihnit al anilor par nişte
icoane curate din care ochii înţelepciunii mustră cu tăcere lumea.
De câţiva ani Aurel Comariţa este aşteptat iarna la şcoală, să joace
rolul lui Moş Crăciun. Iar copiii se adună în jurul lui ca un ciorchine
proaspăt şi parfumat cu aroma proaspătă a emoţiei încălzindu-i sufletul
larg. Pentru mulţi, el chiar este Moş Crăciun şi îşi joacă rolul cu
încântare şi speranţă, cu pasiune şi dăruire, zicându-şi că viaţa este
nemaipomenit de frumoasă.
www.national-magazin.ro/reportaje/satul-falcau---mangaiat-de-talpa-cerului-170 -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu